frida
Moderator
 Din: iasi
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 2516
|
|
... dorindu-ţi multe, atunci când ştii că eşti privită de cineva cu care ai vrea să intri în vorbă … mai ales dacă eşti într-un autobuz al vârstei, mergând spre alte zări, iar ochii celuilalt sunt atât de atrăgători că te gândeşti, pentru o fracţiune de secundă, « ce ar fi dacă ? » … şi el îţi răspunde la priviri mai mult decât te-ai fi aşteptat. ÃŽncepi să vezi că, a învinge teama de ceilalţi, de priviri şi chiar răscoliri ale celor din jur, înseamnă a te învinge pe tine, cea din trecut şi astfel, să poţi şti cum să mergi mai departe senină, cu calmul cuiva care ştie că îşi poate găsi o călăuză în aproape orice, cu condiţia să-i ştii scopul şi sensul. Avatarii unui sens pot fi incredibil de simpli dacă te opreşti, o clipă, din chinul disecărilor minţii şi stai să te vezi fără atâta zbucium lăuntric, mai ales atunci când cotidianul îşi iese din inerţie.
La prima vedere nu poţi să nu te gândeşti cum ar fi să-ţi pui sufletul în palmele cuiva, să te aşezi acolo şi să te vezi înconjurată de parfumul degetelor mângâindu-ţi inima. Chiar şi riscul de a rămâne fără o parte din suflet pare mic în faţa gândului care zboară atât de repede şi e la fel de repede prins de celălalt, parcă pentru a conspira împotriva prezentului … să stai locului şi să spui « ia-mă în braţe » acum, mâine nu ştii ce va fi … dacă va fi ploaie sau soare, dacă timpul şi lumea vor mai fi la fel. Sau dacă vremea va mai fi vreme pentru tine, peste ani, când altele vor fi preocupările şi altul va fi drumul.
Când cotidianul îşi iese o clipă, din inerţie, o fracţiune de secundă este îndeajuns pentru a vedea pe celălalt cu alţi ochi, la a doua vedere, chit că o mulţime de oameni te răscolesc cu privirile. Este momentul când conştientizezi acut că timpul şi lumea nu vor mai fi la fel, că soarele ar putea să nu mai aibă urme de ploaie, tu să nu mai ai urme ale trecutului în ochi, nici trecutul trecut, nici colţii din suflet, drum la suprafaţă. Apoi, pierdute în lumea sfârtecărilor tale, gândind la trei ani în trei săptămâni, în îmbrăţişări răpite de inocenţa amintirii, durerea ta cu durerea mea arătau clar clipa ce ar fi trebuit să fie om, omul cuvânt şi cuvântul, iubire.
A-ţi găsi alinarea fără să o realizezi, înseamnă a pierde din spaţiul atât de intim al sentimentului că erai a cuiva ... şi nu mai eşti, nu în acum-ul atât de intangibil în care durerea şi tonul unei voci de la telefon ţi-au răpit ceva din inocenţa de copil aşteptând cu nerăbdare altă îmbrăţişare … deşi celălalt, supărat, insista în altă durere, a lui, completând-o şi mai acut pe a ta. Atunci realizezi, pierdută în lumea sfârtecărilor tale, că poate nu-ţi vedeai calea pentru că nu voiai, mai ales că societatea îşi impune condiţiile asupra unei personalităţi şi trebuie să mulţumeşti tot mai multe aspecte, uitând a fi, pur şi simplu. A fi prin celălalt, a fi pentru tine şi apoi, pentru altcineva, a te metamorfoza fără constrângeri şi inhibiţii de om prea ocupat pentru a mai trăi pe deplin şi a sparge rutina.
Apoi, vezi lucid că iubirea nu e niciodată cum am vrea noi să fie, deşi nu te simţi păgână în această stare. Te simţi cumva departe de avatari, constaţi că lumea nu vede ce vezi şi tu, că alinarea te duce spre încântarea răsăritului de dimineaţă, realizându-te într-o nouă formă conştientă de fericire, actualizată la fiecare minut de hotărârea de a persista în drumul ales, chiar dacă eşti din ce în ce mai conştientă de durerea celuilalt, nu numai de a ta.
Sfârtecarea asta parcă te întregeşte la loc, la un moment dat, pe fondul unui sentiment de siguranţă ştiind că nu eşti, totuşi, singură. Numai să inveţi să vezi din nou, cu alţi ochi. Altfel, nu ai cum să-ţi primeşti izbăvirea de cotidianul ce te oboseşte parcă, mai mult ca niciodată. Şi, ce e şi mai ciudat, ajunge să te oboseasca fizic, respiraţiile devin mult mai grăbite, bătăile de inimă parcă o iau razna şi te opreşti un moment să-ţi tragi sufletul, întrebându-te dacă ţi se pare sau e aievea ...
Atunci, apare un nou drum, un nou sens. ÃŽntrebarea este dacă ai curajul să rişti aşa cum îndrăzneai cândva.
_______________________________________
Sufletul meu se mişcă dar inerţia cărnii îl trage înapoi.
Oare timpul poate fi divizat la infinit?
Dacă nu, ce este ultima divizare?
|
|
....
prea fain
maine dau examenul la dans...(acum am aflat ca s-a hotarat chestia asta)....doamne....ma asteapta o comisie...am emotzii....deja am transpirat
...
visul unei noptzi de toamna....
